25 Decembrie, nașterea lui Iisus, sau doar o sărbătoare păgână?

De ce este 25 decembrie o datã atât de importantã? O sumedenie de zei se nasc atunci: Mithras, Horus, ttis, Dionysus, Tammuz, Hercules, perseus, Helios, Bacchus, Apollo, Iupiter, Sol Invictus…Deci chiar dacã a pornit de la un calcul calendaristic, data este un simbol universal al naşterii, şi nu e de mirare. Solstiţiul are loc cu câteva zile înainte. În vremurile antice, pe 25 începea sã se observe mãrirea treptatã a zilei, deci era firesc sã fie consideratã data renaşterii solare. O poveste despre 25 decembrie au şi babilonienii. Tradiţia (o variantã iudaicã) spune ca Semiramis (cunoscutã ulterior ca Astarte/Isis/Ishtar), dupã moartea prematurã a soţului sãu Nimrod, a crescut un copac verde pe buturuga unui mort, sub care Nimrod lãsa daruri în noaptea aniversãrii sale, adicã 25 decembrie. Dupã moartea lui Nimrod, Semiramis a rãspândit credinţa cã ar fi fost un zeu. Iar cuvântul ”Yule”, prin care se se mai desemneazã Crãciunul în vest, se pare cã ar avea origine chaldeeanã, însemnând ”copil”. ”Yule” era sãrbãtorit de nordici din decembrie pânã în ianuarie, vreme în care ardea un buştean în cinstea lui Thor, care de obicei se consuma în 12 zile. Tot pe 25 decembrie se nasc şi copii lui Isis cu Osiris, mort la solstiţiul de iarnã, ca expresie a reîncarnãrii tatãlui. Copacul verde este simbolul egiptean al lui Asar/Osiris, zeu şi al fertilitãţii, în timp ce Aset/Isis, zeiţa magiei divine, este asociatã luminilor colorate. Şi acestea sunt doar câteva exemple care atestã importanta covârşitoare a datei în mitologia universalã. Renaşterea care urmeazã celei mai scurte zile din an este celebratã în diversele religii atât ca expresie atât a fondului mental comun, cu repere mitice universale, cât şi a fenomenului neîntrerupt de difuziune culturalã.

Pe 25 decembrie creştinii din toatã lumea se adunã pentru a sãrbãtori, cu mai mult sau mai puţin fast, naşterea lui Iisus. Colinde, slujbe, cadouri, mâncãruri – toate acestea sunt nelipsite. Dar de ce 25 decembrie? Biblia oferã puţine indicii privitoare la naşterea lui Iisus, de fapt nici perioada anului nu este menţionatã. Referirea la pãstorii care au grijã de oi în timpul nopţii (Luca 2:8) ar putea sugera cã ar fi vorba de decembrie, când animalele sunt în ţarcuri, dar doar un singur detaliu nu este suficient. Sursele din secolele I-II sunt la fel de sãrace. Nu se menţioneazã sãrbãtoarea naşterii, ba mai mult, Origene (165-264) ia în derâdere celebrãrile romane ale unor astfel de evenimente. Din ce ştim, în aceastã perioadã nu existã dovezi ale existenţei Crãciunului în primele secole de creştinism.

Acest fapt se aflã într-un contrast pregnant faţã de tradiţia privind ultimele zile ale lui Iisus, despre care fiecare dintre cele patru evanghelii vorbeşte detaliat. Potrivit lui Ioan, Iisus este crucificat în timpul sacrificiului mieilor în timpul Pesah-ului, adicã ziua a 14-a din luna evreiasca Nisan. Paştele, un eveniment mitic dezvoltat cu mult înainte de Crãciun, reprezintã în mare mãsurã o reinterpretare a Pesah-ului în termenii patimilor lui Iisus. Respectarea acestuia este recomandatã în Corinteni 5:7-8, când se pomeneşte cã mielul pascal, Hristos, a fost sacrificat şi drept urmare sacrificiul trebuie comemorat. Aşadar în primele douã secole de mult mai mare interes erau patimile şi învierea ca elemente fondatoare ale mitologiei creştine, dar cu timpul şi originile lui Iisus devin subiect de discuţie. Evangheliile lui Matei şi Luca contribuie prin naraţiuni binecunoscute, dar destul de diferite, şi totuşi nu ne dau o datã exacta. Mai multe detalii sunt de gãsit în scrierile apocrife ale secolului I, dar nici acestea nu se referã la data naşterii.

În fine, in jurul anului 200 Clement din Alexandria scrie în ”Stromateis” cã sunt oameni care au dibuit data naşterii, unii spunând cã este vorba despre al 28-lea an al lui Augustus, pe 25 din luna egipteanã Pachon (20 mai); alţii insisitã pe al 16-lea an al lui Tiberius, 25 din Phamenoth (21 martie); în vreme ce altii cred în data de 19 din Pharmuthi (15 aprilie) sau 24 (20 aprilie). Este evident cã exista multã confuzie. Pânã în secolul al IV-lea însã se vehiculau douã date care erau recunoscute de categorii mai largi: 25 decembrie în vest şi 6 ianuarie în est, 6 ianuarie care rãmâne în vest simbolul epifaniei, venirii magilor, în timp ce în est reprezintã şi boboteaza ce marcheazã încarnarea divinitãţii. Cea mai timpurie menţiune a datei de 25 decembrie provine dintr-un almanah roman de la mijlocul secolului al IV-lea, care enumerã diverse date ascoiate episcopilor sau martirilor. În aproximativ 400, Augustin pomeneşte gruparea donatistã din nordul Africii care se evidenţiazã din timpul persecuţiilor luin Diocletian, grupare care ţine sãrbãtori pe 25 decembrie, dar refuzã sãrbãtoare de pe 6 ianuarie, considerând-o o inovaţie. De ce aceste douã date?

Între iudaism şi pãgânism

O teorie avanseazã ipoteza împrumutului pãgân. Romanii îşi ţineau festivalul Saturnalia târziu în decembrie. Germanicii organizau festivaluri ale ritului feritlitãţii tot în perioada asta. In Scandinavia festivitãţile cunoscute sub denumirea de Yule încurajau practici mai puţin spirituale, pentru cã se intra în sezonul consumului. Vechiul zeu solar frigian Attis se sãrbãtorea pe 25 decembrie, la fel ca şi persanul Mithras. Ba mai mult, împãratul Aurelian stabileşte în 274 ziua lui Sol Invictus pe 25 decembrie. Crãciunul nu ar fi decât o mulare peste sãrbãtorile unor zei solari, creştinii alegând deliberat data pentru a facilita rãspândirea credintei în rândul populaţiilor pãgâne. În secolul al IV-lea creştinii importã Saturnalia în speranta cã vor importa si oamenii. Convertire izbuteşte prin promisiunea continuãrii celebrãrii cultice. Saturnalia neavând nimic creştin în ea, creştinii decid transformarea ultimei zile de festival în naşterea lui Iisus. Puţin succes au avut în redefinirea practicilor, pentru cã în schimbul respectãrii datei naşterii, se acceptã tacit perpetuarea obiceiurilor promovate de sãrbtoare încã de la începuturi. La Saturnalia, care dura de pe 17 pânã pe 25 decembrie, legea romanã statornicea cã nimeni nu putea fi pedepsit pentru vãtãmare de persoane sau proprietãţi. Festivalul începea când era ales un ”inamic al poporului” care sã reprezinte rãul. Fiecare comunitate opta pentru o victimã pe care o forţa sã se desfete excesiv şi la finele spectacolului o ucideau. Poetul şi istoricul Lucian descrie festivalul enumerând sacrificii umane, intoxicaţii, desfrâu, violuri sau consumul de biscuiţi antropomorfi…Ca urmare, cele mai timpurii celebrãri ale Crãciunului nu erau deloc expresii ale devoţiunii religioase.

Este plauzibil, doar cã teoria are mici probleme. Într-adevãr Ambrozie (339-397) îl descrie pe Iisus ca pe adevãratul soare care vine sã-i înlocuiască pe vechii zei, dar autorii crestini din primele veacuri nu fac totuşi referire la o fabricatie calendaristicã recentã şi nu cred ca data a fost aleasã de mai-marii Bisericii. Mai mult privesc coincidența ca pe un semn divin că Dumnezeu l-a ales pe Iisus in locul zeilor păgâni. În secolul al XI-lea gãsim prima sugestie cum cã sãrbãtoarea este deliberat suprapusã peste cele pãgâne. O notă pe marginea unui manuscris al comentatorului siriac Dionysius bar-Salibi spune cã în vremurile trecute celebrarea creștină a fost mutatã de pe 6 ianuarie tocami ca să coincidă cu cea a lui Sol Invictus. Deoarece primii creştini nu ştiau când s-a nãscut Iisus, pur şi simplu au asimilat festivalul solstiţiului revendicându-l drept sãrbãtoarea originilor lui Mesia. Multe dintre elementele sale atestã prezenţa unor reminiscente pãgâne, cum ar fi folosirea pomului de Crãciun, o veche practicã druidicã.

Totuşi, prima menţiune a existentei unei date pentru Crãciun (200) vine într-o perioadã în care creştinii nu împrumutau masiv tradiţii pãgâne cu un caracter atât de evident. Asta nu înseamnã cã religia creştinã s-a conturat în izolare, în niciun caz. Multe dintre componentele adoraţiei –euharistia, martirii, arta funerara- trebuie sã fi fost lesne de înţeles pentru observatorii pãgâni. Dar în primele secole minoritatea creştinã persecutatã se preocupa mai mult de distantarea faţã de sacrificiile, jocurile şi festivalurile cultelor tradiţionale. Situaţia se va schimba de la Constantin cel Mare, când se trece la adaptarea lor pe structura creştinã. Papa Grigore cel Mare, într-o scrisoare din 601 adresatã unui misionar în insulele britanice, recomandã pãstrarea templelor pãgâne şi prefacerea lor în biserici, precum şi transformarea festivalurilor antice în sãrbãtori ale martirilor creştini. Problema rezidã în faptul cã n secolul al III-lea împrumuturile acestea erau destul de rare, ori atunci începe sã se discute despre stabilirea unei date a naşterii lui Iisus. Data exista înainte de edictul de tolerantã, dar la fel de bine creştinii o puteau prelua şi mai devreme, datã fiind asemãnarea prea frapantã precum şi întreaga simbolisticã asociatã datei care are o relevanţã deosebitã în foarte multe religii. Pe de altã parte în secolul al IV-lea cãrturarii se preocupau mai tare nu de introducerea unei zile de naştere, ci de adãugarea datei de 25 decembrie celebrãrii tradiţionale de pe 6 ianuarie.

Mai existã şi o altã explicaţie, sugeratã la începutul secolului al XX-lea de cãtre Louis Duchesne, care leagã ziua sa de naştere de stabilirea zilei morţii. De altfel, in jurul anului 200 Tertullian din Cartagina ne spune cã ziua de 14 din Nisan (data morţii lui Iisus în evanghelia lui Ioan) este echivalentã zilei de 25 martie in calendarul roman solar, care va deveni Buna Vestire. Aşadar Tertullian credea cã Iisus a fost conceput şi crucificat la aceeaşi datã. Ideea apare şi într-un tratat anonim despre solstiţii şi echinocţii în Africa de Nord, secolul al IV-lea. Augustin era şi el familiarizat cu acest calcul. În tratatul sãu despre trinitate scrie despre coincidenţa zilei în care a fost zãmislit cu ziua în care a suferit, despre asociera dintre uterul matern şi mormântul din care va renaşte. În est cele douã date, ale naşterii şi morţii, sunt legate prin referirea nu la calendarul evreiesc, ci la calendarul grec local, la ziua de 14 a primei luni de primãvarã, Artemisios, care înseamnã 6 aprilie. Episcopul Epifanie de Salamis recunoaşte echivalenţa datelor concepţiei şi crucificãrii.

Conexiunea dintre aceste aspecte reflectã înţelegerea anticã şi medievalã a conceptului de salvare ca tot unitar. El este conceput pentru a salva prin moarte. În numeroase reprezentãri picturale ale Bunei Vestiri, micul Iisus este înfãţişat coborând din ceruri cu o cruce care aminteşte momentul sacrificiului. Ideea cã redempţiunea şi creaţia ar trebui sã coincidã apare si în tradiţia iudaicã pãstratã în Talmud. Rabinul Eliezer insistã cã lumea a fost creatã în Nisan, tot în Nisan s-au nãscut patriarhii, Isaac se naşte la Pesah, prin urmare strãmoşii vor fi mântuiţi tot în Nisan. Şi cum ajunge 25 decembrie Crãciun? Elementele sãrbãtorii s-au tot acumulat începând din secolul al IV-lea pânã în epoca contemporanã. Este probabil ca data sã derive mai mult din iudaism, din calculele legate de moartea lui Iisus la sãrbãtoarea Pesah-ului şi din noţiunea rabinicã a coincidenţei evenimentelor importnate, dar elementul pãgân nu este deloc de neglijat, pentru cã vizeazã acelaşi fond de idei, axat pe ciclicitate.

sursa... 

Primul portret al lui Isus realizat în timpul vieţii?

Istoricii biblici încearcă să afle dacă una dintre cele 70 de tăbliţe descoperite într-o peşteră în Iordania ilustrează primul portret al lui Iisus. Imaginea, care reprezintă un bărbat purtând o coroană de spini pe cap, se presupune că a fost realizată în timpul vieţii lui Isus.

Portretul, puţin mai mic decât un card de credit, a fost descoperit într-o peşteră din Iordania, odată cu alte aproximativ 70 de cărţi din foiţe de metal.

Istoricii cred că această colecţie a fost realizată de primii creştini în primele decenii după crucificarea lui Iisus Hristos. Cea mai convingătoare dovadă că aceste cărţi sunt creştine este aceea că pe una dintre ele pare a fi ilustrată o hartă a Ierusalimului şi cruci în afara zidurilor oraşului.

De asemenea, pe una dintre tăbliţe pare a fi scris "Salvatorul Israelului" în limba ebraică veche.

Directorul Departamentului Iordanian de Antichităţi, Ziad al-Saad, crede că aceste tăbliţe ar putea fi mai importante decât inscripţiile de la Marea Moartă.

"Informaţiile de până acum sunt încurajatoare şi se pare că suntem martorii unei descoperiri foarte importante, poate cea mai importantă din istoria arheologiei", a declarat al-Saad.

Se presupune că aceste tăbliţe au fost descoperite între anii 2005 şi 2007, însă nu se află în posesia arheologilor, ci la un nomad israelian, Hassan Saida. Acesta a refuzat să vândă tăbliţele, însă două dintre ele au fost trimise în Anglia şi Elveţia pentru teste.

Guvernul iordanian lucrează în prezent la cel mai înalt nivel pentru a repatria şi proteja colecţia.

Cum si-a prins Biserica urechile in ”sfinta” zi de Duminica

Cum si-a prins Biserica urechile in ”sfinta” zi de Duminica

O decizie anunțată azi, cam discret pentru semnificația ei, bagă, deja, mulți români în ceață. Biserica Ortodoxă Română a hotărît să revina la vechea formulă, în care duminica este prima zi a săptămînii. Ce consecințe ar avea această decizie, însă, în condițiile în care e un fapt unanim acceptat că duminica e ultima zi a săptămînii, inclusiv conform tuturor calendarelor laice? Și de ce a decis Patriarhia română să facă această modificare abia acum?

Răspunsul cel mai simplu la ultima întrebare e că subiectul duminicii e extrem de sensibil, după cum vom arăta mai jos, iar biserica își poate prinde lesne urechile în el. Dacă duminica e prima zi a săptămînii, religios vorbind, înseamnă că nu mai e un păcat să muncești în ziua respectivă?

Purtătorul de cuvînt al Patriarhiei, părintele Costel Stoica, explică, pentru Inpolitics, că nici vorbă de așa ceva: ”Duminica rămîne, pe mai departe, zi de odihnă, și e un păcat să muncești în această zi, pentru că e ziua Învierii Domnului Isus, și de aceea e o zi sacră. Decizia de a stabili duminica drept prima zi a săptămînii e, de fapt, o revenire la practicile vechi, rînduite de sute de ani, și care în România au fost la un moment dat, abandonate. În acest moment, nu pot să vă spun exact cînd și de ce s-a decis, undeva, prin anii 50, ca duminica să devină ultima zi a săptămînii din punct de vedere bisericesc, acum facem și noi cercetări, s-ar putea să fie o poveste interesantă în spatele acestei decizii. Totuși, pot să vă spun că am studiat personal calendare de dinainte de război, din perioada interbelică și chiar din 1957 în care duminica era nu ultima, ci prima zi a săptămînii”.

Costel Stoica spune că decizia a fost luată la un consiliu al Sf.Sinod din luna iulie, în acest an, în special din cauză că, după 1990, multe eparhii din țară au trecut cu de la sine putere la vechea orînduire, și apărusere niște diferențe supărătoare. El recunoaște că decizia Sf.Sinod ar trebui explicată ceva mai pe înțelesul credincioșilor români: ”E o chestiune de comunicare, care va trebui rezolvată”.

Este, într-adevăr, o problemă de comunicare, dintr-un motiv foarte simplu: decizia privind stabilirea duminicii drept primă zi a săptămînii, dar menținerea ei ca zi de odihnă și rugăciune, duce la paradoxul începerii săptămînii cu o zi de repaos. (Să te odihnești fără a fi obosit e exact definiția lenei). Or, aici e un teren extrem de mlăștinos, iar bisericile creștine au dificultăți în a explica logica faptelor. Pentru că Vechiul Testament spune limpede că Domnul a făcut lumea în șase zile, iar a șaptea s-a odihnit.

În realitate, problema stă cu totul altfel. Biblia nu pomenește nicăieri că duminica ar fi zi de odihnă și rugăciune, și nici că ar trebui celebrată ca zi a învierii lui Isus. Aceasta din urmă este strict o intepretare, o decizie mai degrabă politică, luată la Sinodul din Niceea, în 325.
În schimb, Vechiul și Noul Testament vorbesc în clar, în repetate locuri, despre sîmbătă (Sabat) ca fiind a șaptea zi a săptămînii și zi de odihnă și de rugăciune. ”La sfârşitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul”. [Matei 28 ]; ”După ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salome, au cumpărat miresme, ca să se ducă să ungă trupul lui Isus. În ziua dintâi a săptămânii, s-au dus la mormânt dis-de-dimineaţă, pe când răsărea soarele” [Marcu 16-1, 2 ]; ”Isus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalenei, din care scosese şapte draci”. [Marcu 16-9 ]

Este clar, deci, că duminica e prima zi a săptămînii atît în accepțiunea evreilor, cît și în cea a creștinilor, dar filmul se rupe cînd e vorba de odihnă și rugăciune: în cazul iudeilor, acestea au loc sîmbătă, în ultima zi a săptămînii, pe cînd creștinii o fac, în urma deciziei de la Niceea, în prima zi a noii săptămîni.
Explicația politică a nepotrivirii e aceea că duminica a fost decretată zi sacră în vremea imperiului roman, tocmai pentru a deosebi creștinii, noua religie de succes, de iudeii care erau profund detestați de către romani, mai ales după primul și al doilea război iudeo-roman. Pentru capii imperiului, era extrem de complicat să explice supușilor că trebuie să renunțe la ziua lor sacră a săptămînii, duminica, în care era celebrat cel mai important zeu, al soarelui, Sol Invictus, pentru a îmbrățișa ziua liberă a dușmanilor iudei, adică sîmbăta.
În acea perioadă, Sabatul evreiesc era considerat de romani o imensă rușine, o zi cu ritualuri păgîne, pentru că era ”brandul” principal evreiesc, iar a fi iudeu era o ocară din perspectiva Romei. Creștinii erau și ei asimilați tot evreilor, din cauză că respectau, în mod firesc, Sabatul, adică ziua de sîmbătă.

S-a ales, în consecință, o soluție de compromis: duminica e păstrată ca primă zi a săptămînii, pentru că Biblia, cum spuneam, e foarte explicită în acest caz, dar în același timp ea a fost decretată, printr-o interpretare a la Curtea Constituțională, ca fiind zi de odihnă și de rugăciune, pentru a calma romanii, aflați în plin proces de convertire la noua religie.

Argumentarea este, uneori, de-a dreptul amuzantă: prin secolul al doilea, încă înaintea Sinodului din Niceea, Iustin Martirul explica de ce e mai specială de duminică: pentru că atunci a zis Domnul ”Să fie lumină!”.

Un procedeu asemănător a fost utilizat la stabilirea zilei de 25 de decembrie ca Nașterea Domnului, (cînd imperiul roman avea în calendar sărbătorile lui Saturn) deși azi se știe cu precizie că Isus nu s-a născut iarna.

Despărțirea creștinilor de Sabat nu s-a făcut lesne, cu toate măsurile – din ce în ce mai radicale - luate de noii Papi și episcopi, existînd indicii că mulți dintre ei încă țineau ziua de sîmbătă la mare preț chiar și în secolul șapte, fără a mai vorbi de cazuri în care cele două zile, Sabatul și duminica era prețuite în mod egal, iar adunările creștinești aveau loc în ambele zile.

Convențional, calendarul modern este diferit din punct de vedere al ordinii zilelor, în funcție de zona geografică: SUA, Canada, Japonia, parțial Africa au adoptat desemnarea duminicii ca primă zi, în timp ce în majoritatea Europei, Asia ori America de Sud el începe, grafic, cu ziua de luni. Totuși, în prea puține state ale lumii duminica e considerată, efectiv, prima zi a săptămînii, indiferent de forma grafică a calendarelor.

Material preluat de la: http://www.inpolitics.ro/ ...

Care e diferenta dintre Paste si Craciun?

Care este diferenta dintre cele doua mari sarbatori Pastele si Craciunul?

Se pare ca multi oameni chiar nu stiu care este diferenta dintre aceste sarbatori. Ne numim crestini dar nu stim lucrurile esentiale ale crestinismului. Dintre cei intervievati, majoritatea au declarat ca merg la biserica, si chiar regulat unii. Oare de ce merg la biserica? Ca sa stie ce sa manance si ce nu de Paste si de Craciun? Ce ii invata preotii pe oameni la Biserica? Lista intrebarilor ar putea continua...

Concluzia... multi oameni mor fara sa stie macar bazele crestinismului... suntem crestini dar nu stim de ce... mergem la biserica dar nu stim de ce... traim, dar nu stim pentru ce... murim... si asa se termina totul...

Credinta

CREDÍNȚĂ=încredere deplină în adevărul unui lucru; convingere adâncă, siguranta, certitudine etc.

Evrei 11:1 Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.

Viata lui Avraam este una dintre cele mai reprezentative relatari despre credinta care este redata in Biblie.

Geneza 22:2 Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune Eu.”

Isaac era lumina căminului său, mângâierea bătrâneţilor sale şi, mai presus de toate, moştenitor al binecuvântărilor promise. Pierderea unui astfel de fiu, din cauza vreunui accident sau a unei boli, i-ar fi sfâşiat inima acestui tată iubitor, ar fi încovoiat de durere capul său albit; dar lui i se dăduse porunca să verse sângele fiului său cu propriile mâini. Lucrul acesta i se părea îngrozitor şi imposibil de îndeplinit.

Geneza 22:7 Atunci Isaac, v+orbind cu tatăl său Avraam, a zis: „Tată!” „Ce este, fiule?” i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: „Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea-de-tot?”

8 „Fiule” a răspuns Avraam „Dumnezeu însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea-de-tot.” Şi au mers amândoi împreună înainte.

Când, la întrebarea lui Isaac: "Unde este mielul pentru arderea de tot?", Avraam a răspuns: "Domnul Însuşi va purta de grijă de miel" şi când mâna tatălui a fost oprită în momentul în care era gata să înjunghie pe fiul său, şi berbecul de care Se îngrijise Dumnezeu a fost adus ca jertfă în locul lui Isaac - s-a revărsat atunci lumină asupra tainei mântuirii şi chiar îngerii au înţeles mult mai clar hotărârea minunată pe care Dumnezeu o luase pentru mântuirea omului (1 Petru 1,12).

Rezultatul credintei:

"Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire; şi el a fost numit prietenul lui Dumnezeu" (Iacov 2,23). Iar Pavel spune: "Fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă" (Gal.3,7).

Galateni 3:9 Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, Sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios.

Marele act al credinţei lui Avraam stă asemenea unui stâlp de lumină, iluminând calea slujitorilor lui Dumnezeu din toate veacurile.

Geneza 22:15 Îngerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam

16 şi a zis: „Pe Mine însumi jur” zice Domnul „pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu,

17 te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei.

Efeseni 2:8 Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.

Locuirea lui Hristos în inima prin credintă trebuie sa fie scopul nostru. Nu este o intamplare ca ne-am nascut pe acest pamant. Dumnezeu are un plan cu noi. El vrea sa traim o viata de credinta. Atunci cand viata noastra va fi ascunsa in El, necazul nu ne va mai intrista, grijurile vietii vor disparea, pentru ca El a purtat crucea inaintea noastra, El a purtat jugul in locul nostru, si acum ne face invitatia: “Luati jugul Meu…caci jugul Meu este bun, sarcina Mea este usoara…”

Tu nu eşti o întâmplare

Domnul,... te-a făcut şi întocmit,

şi ... de la naşterea ta este sprijinul tău.

Isaia 44.2a

Dumnezeu nu dă cu zarul

Albert Einstein

Tu nu eşti la întâmplare.

Naşterea ta nu a fost o greşeală a cuiva. Tu nu te-ai născut la întâmplare. Viaţa ta nu este un noroc al naturii. Nu părinţii tăi te-au planificat, ci Dumnezeu a făcut-o. El nu a rămas surprins prin naşterea ta. De fapt El te-a aşteptat să te naşti.

Mult timp înainte de a fi conceput de părinţii tăi, tu ai fost conceput în mintea lui Dumnezeu. El a gândit despre tine. Nu este în voia soartei, nu este o şansă, nu e un noroc, nu e o coincidenţă că tu poţi să respiri şi să exişti. Eşti în viaţă pentru că Dumnezeu a vrut să te creeze. Scriptura spune, Domnul va sfârşi ce a început pentru mine (Psalm 138.8a).

Dumnezeu a proiectat în cel mai mic detaliu trupul tău. El a hotărât ce rasă vei avea, ce culoare să aibă pielea ta, părul tău şi orice alt detaliu. El ţi-a făcut trupul tău la comandă în felul cum El a vrut. El a determinat talentele tale naturale pe care le-ai putea avea şi personalitatea ta unică. Scriptura spune, Trupul meu nu era ascuns de Tine când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. (Psalm 139.15).

Pentru că Dumnezeu te-a făcut cu un scop, el a decis când te vei naşte şi care vor fi lungimea zilelor tale. El a planificat zilele vieţii tale dinainte, alegând exact timpul naşterii tale şi timpul morţii tale. Scriptura spune, Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.(Psalm 139.16).

Dumnezeu de asemenea a planificat unde te vei naşte, şi unde vei trăi pentru scopul Lui. Rasa ta şi naţionalitatea ta nu sunt un accident. Dumnezeu nu a lăsat nimic la întâmplare. Tot ce El a planificat a făcut-o pentru scopul Lui. Scriptura spune: El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului, le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, (Faptele Apostolilor 17.26). Nimic în viaţa ta nu este arbitrar. Totul este cu un scop.

Este fantastic, cum a decis Dumnezeu ca tu să fii născut. Indiferent de circumstanţele naşterii tale ori cine sunt părinţii tăi, Dumnezeu a avut un plan în creierea ta. Nu are importanţă dacă părinţii tăi sunt buni sau răi. Dumnezeu a ştiut că cei doi părinţi au avut celule genetice exacte pentru a da naştere unei persoane aşa cum El a avut în mintea Lui pentru tine. Ei au avut DNA-ul pe care Dumnezeu l-a vrut pentru tine.

Dacă sunt părinţi nelegitimi, nu sunt copii nelegitimi. Mulţi copii nu sunt planificaţi de părinţii lor, dar nu sunt neplanificaţi de Dumnezeu. Scopul lui Dumnezeu a intervenit în eroarea umană şi chiar la nivel de păcat.

Dumnezeu nu face nimic accidental, şi niciodată nu face greşeli. El are o raţiune pentru tot ceea ce El a creat. Fiecare plantă şi fiecare animal a fost planificat de Dumnezeu, şi fiecare persoană a fost proiectată cu un anume scop în minte. Motivul lui Dumnezeu pentru creaţie a fost dragostea Lui. Scriptura spune, În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui (Efeseni 1.4a).

Dumnezeu s-a gândit la tine chiar înainte de a face lumea. De fapt, de aceea a creat-o!Dumnezeu a destinat atmosfera acestei planete, în aşa fel ca noi să putem trăi. Suntem în atenţia dragostei Lui şi mai mult decât atât suntem cele mai de preţ creaturi ale Sale. Scriptura spune:El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui. (Iacov 1.18). Iată, deci, cât de mult te iubeşte Dumnezeu şi cât de valoros eşti tu!

Dumnezeu nu este o întâmplare; El a planificat totul cu foarte mare precizie. Mulţi fizicieni, biologi, şi alţi oameni de ştiinţă învaţă despre Univers, şi din ce în ce mai mult înţelegem felul unic cum a venit totul la viaţă, totul făcut la comandă cu o caracteristici exacte care au făcut posibilă viaţa omului.

Dr. Micahel Donton, mare cercetător în genetica moleculară la Universitatea Otago din Noua Zeelandă, a ajuns la următoarea concluzie: „toate evidenţele valabile în ştiinţele biologice sunt de acord cu miezul următoarei concluzii: „...că acest cosmos este special proiectat în întregime cu viaţă şi lucruri făcute cu un scop şi o ţintă fundamentală, un întreg în care toate robinetele realităţii au rolul lor şi explicaţia lor în acest angrenaj”. Scriptura a spus acelaşi lucru în urmă cu două mii de ani: Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit. Eu sunt Domnul, şi nu este altul. (Isaia 45.18).

De ce Dumnezeu a făcut toate acestea? De ce s-a implicat în toate dificultăţile creerii Universului pentru noi? Pentru că El este Dumnezeul dragostei. Acest fel de dragoste este dificil să o pătrunzi , dar pe deplin te poţi baza pe ea. Tu ai fost creat ca un obiect special al dragostei lui Dumnezeu! Dumnezeu te-a făcut ca să te iubească. Acesta-i adevărul pe care se clădeşte viaţa ta.

Scriptura ne spune, Dumnezeu e dragoste. ( 1 Ioan 4.8). Nu spune Dumnezeu are dragoste. El este dragoste! Dragostea este în esenţă caracterul lui Dumnezeu. Aceasta dragoste perfectă este în părtăşia Trinităţii, deci Dumnezeu nu ar fi avut nevoie să te creieze pe tine. El nu a fost singur. Dar El a vrut să te facă pe tine ca să-şi arate dragostea Lui. Dumnezeu spune, Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, … pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine, şi popoare pentru viaţa ta. (Isaia 46.3-4).

Dacă acesta nu e Dumnezeu, noi am fi un „ accident”, rezultatul unei întâmplări astronomice apărute în Univers. Te-ai putea opri din citirea acestei meditaţii, pentru că viaţa nuare avea un scop, o însemnătate ori o importanţă. Nimic nu ar fi drept sau strâmb, şi nici o nădejde după trecerea ta de pe pământ.

Dar există Dumnezeu care te-a făcut cu un scop. Şi viaţa ta are o profundă semnificaţie! Descoperim semnificaţia şi scopul vieţii numai când facem din Dumnezeu punctul de referinţă al vieţilor noastre. Mesajul parafrazat din Romani 12.13 spune: „Singura cale precisă de a ne înţelege pe noi înşine este prin ceea ce Dumnezeu este şi prin ceea ce face El pentru noi”.

Poezia lui Russell Kelfer spune cam aşa:

Eşti ceea ce eşti cu un scop.

În planul Lui eşti ales în top.

Eşti preţios şi cu un scop destinat,

Numit de Dumnezeu femeie sau bărbat.

Araţi ca şi făcut cu un scop.

Greşeli nu face Dumnezeul nost’.

În pântecele mamei te-a împletit,

Eşti aşa cum El te-a întocmit.

Dumnezeu a decis ai tăi părinţi,

N-are importanţă cum te simţi,

Şi ei au fost făcuţi la comanda Lui,

Şi ei poartă sigilul Maestrului.

Nu, trauma ce ai trecut-o nu a fost uşoară.

Şi pe Dumnezeu l-a făcut să-L doară;

Dar ţi-a întocmit forma inimii

Ca să creşti după plăcerea Lui.

Eşti ceea ce eşti cu un scop,

Pe-a Maestrului măsură făcut.

Eşti ceea ce eşti, dragul meu,

Pentru că există Dumnezeu!

(Viata condusa de scopuri, Rick Warren)

Doua clase de oameni

Cain şi Abel reprezintă două clase de oameni, care vor exista întotdeauna în lume până la încheierea vremurilor. Una dintre clase se foloseşte de jertfa rânduită pentru păcat, în timp ce cealaltă clasă se aventurează să depindă de propriile ei merite; jertfa lor este o jertfă lipsită de puterea mijlocirii divine şi, astfel, ea nu este în stare să-l facă pe om să aibă iarăşi parte de favoarea lui Dumnezeu. Căci numai prin meritele Domnului Isus păcatele noastre pot fi iertate. Aceia care nu simt nevoia de sângele lui Hristos, care cred că prin propriile lor fapte, fără harul divin, pot să-şi asigure aprobarea lui Dumnezeu, fac aceeaşi greşeală pe care a făcut-o şi Cain. Dacă nu primesc sângele curăţitor, ei sunt sub osândă. O altă cale prin care să poată scăpa de sub blestemul păcatului nu există.

Clasa închinătorilor care urmează pilda lui Cain cuprinde cea mai mare parte a lumii, deoarece aproape toate religiile false s-au bazat pe acelaşi principiu, şi anume că omul se poate sprijini pe propriile sale eforturi spre a fi mântuit. Unii susţin că neamul omenesc nu are nevoie de mântuire, ci de progres, că omul poate să se înnobileze, să se înalţe şi să se renască de la sine.După cum Cain a socotit că poate obţine favoarea divină printr-un dar căruia îi lipsea sângele jertfei, tot astfel şi aceştia aşteaptă să înalţe neamul omenesc până la înălţimea standardului divin fără să aibă nevoie de ispăşire. Istoria vieţii lui Cain ne arată care sunt în mod sigur urmările. Ea ne arată ce poate ajunge omul despărţit de Hristos. Neamul omenesc nu are puterea să se renască singur. El nu tinde să meargă în sus, către cele dumnezeieşti, ci în jos, către cele satanice. Unica noastră nădejde este Hristos. "Căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi. Căci în nimeni altul nu este mântuire"

Biblia - anul 1688, traducere Serban Cantacuzino

Zilele in care traim sunt tot mai nesigure... nu mai poti avea incredere in nimic... pana nici Biblia nu stim daca mai este cea originala sau modificata... de aceea trebuie sa cautam in vechile manuscrise...
Prima traducere in limba romana a fost in anul 1688. Serban Cantacuzino este cel care s-a gandit la nevoia poporului roman de a avea Cuvantul.

Descarca Biblia din anul 1688, traducere Serban Cantacuzino

Download pdf: click aici...

Diabolus in Musica

Un seminar despre muzica foarte interesant sustinut de pastorul Lucian Cristescu.
Puteti viziona prezentarile in format video la urmatoarele adrese:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Exemple muzicale 1
Exemple muzicale 2
Causa Finalis

Pentru cei interesati de materiale in format DVD, click aici.