De ce este 25 decembrie o datã atât de importantã? O sumedenie de zei se nasc atunci: Mithras, Horus, ttis, Dionysus, Tammuz, Hercules, perseus, Helios, Bacchus, Apollo, Iupiter, Sol Invictus…Deci chiar dacã a pornit de la un calcul calendaristic, data este un simbol universal al naşterii, şi nu e de mirare. Solstiţiul are loc cu câteva zile înainte. În vremurile antice, pe 25 începea sã se observe mãrirea treptatã a zilei, deci era firesc sã fie consideratã data renaşterii solare. O poveste despre 25 decembrie au şi babilonienii. Tradiţia (o variantã iudaicã) spune ca Semiramis (cunoscutã ulterior ca Astarte/Isis/Ishtar), dupã moartea prematurã a soţului sãu Nimrod, a crescut un copac verde pe buturuga unui mort, sub care Nimrod lãsa daruri în noaptea aniversãrii sale, adicã 25 decembrie. Dupã moartea lui Nimrod, Semiramis a rãspândit credinţa cã ar fi fost un zeu. Iar cuvântul ”Yule”, prin care se se mai desemneazã Crãciunul în vest, se pare cã ar avea origine chaldeeanã, însemnând ”copil”. ”Yule” era sãrbãtorit de nordici din decembrie pânã în ianuarie, vreme în care ardea un buştean în cinstea lui Thor, care de obicei se consuma în 12 zile. Tot pe 25 decembrie se nasc şi copii lui Isis cu Osiris, mort la solstiţiul de iarnã, ca expresie a reîncarnãrii tatãlui. Copacul verde este simbolul egiptean al lui Asar/Osiris, zeu şi al fertilitãţii, în timp ce Aset/Isis, zeiţa magiei divine, este asociatã luminilor colorate. Şi acestea sunt doar câteva exemple care atestã importanta covârşitoare a datei în mitologia universalã. Renaşterea care urmeazã celei mai scurte zile din an este celebratã în diversele religii atât ca expresie atât a fondului mental comun, cu repere mitice universale, cât şi a fenomenului neîntrerupt de difuziune culturalã.
Pe 25 decembrie creştinii din toatã lumea se adunã pentru a sãrbãtori, cu mai mult sau mai puţin fast, naşterea lui Iisus. Colinde, slujbe, cadouri, mâncãruri – toate acestea sunt nelipsite. Dar de ce 25 decembrie? Biblia oferã puţine indicii privitoare la naşterea lui Iisus, de fapt nici perioada anului nu este menţionatã. Referirea la pãstorii care au grijã de oi în timpul nopţii (Luca 2:8) ar putea sugera cã ar fi vorba de decembrie, când animalele sunt în ţarcuri, dar doar un singur detaliu nu este suficient. Sursele din secolele I-II sunt la fel de sãrace. Nu se menţioneazã sãrbãtoarea naşterii, ba mai mult, Origene (165-264) ia în derâdere celebrãrile romane ale unor astfel de evenimente. Din ce ştim, în aceastã perioadã nu existã dovezi ale existenţei Crãciunului în primele secole de creştinism.
Acest fapt se aflã într-un contrast pregnant faţã de tradiţia privind ultimele zile ale lui Iisus, despre care fiecare dintre cele patru evanghelii vorbeşte detaliat. Potrivit lui Ioan, Iisus este crucificat în timpul sacrificiului mieilor în timpul Pesah-ului, adicã ziua a 14-a din luna evreiasca Nisan. Paştele, un eveniment mitic dezvoltat cu mult înainte de Crãciun, reprezintã în mare mãsurã o reinterpretare a Pesah-ului în termenii patimilor lui Iisus. Respectarea acestuia este recomandatã în Corinteni 5:7-8, când se pomeneşte cã mielul pascal, Hristos, a fost sacrificat şi drept urmare sacrificiul trebuie comemorat. Aşadar în primele douã secole de mult mai mare interes erau patimile şi învierea ca elemente fondatoare ale mitologiei creştine, dar cu timpul şi originile lui Iisus devin subiect de discuţie. Evangheliile lui Matei şi Luca contribuie prin naraţiuni binecunoscute, dar destul de diferite, şi totuşi nu ne dau o datã exacta. Mai multe detalii sunt de gãsit în scrierile apocrife ale secolului I, dar nici acestea nu se referã la data naşterii.
În fine, in jurul anului 200 Clement din Alexandria scrie în ”Stromateis” cã sunt oameni care au dibuit data naşterii, unii spunând cã este vorba despre al 28-lea an al lui Augustus, pe 25 din luna egipteanã Pachon (20 mai); alţii insisitã pe al 16-lea an al lui Tiberius, 25 din Phamenoth (21 martie); în vreme ce altii cred în data de 19 din Pharmuthi (15 aprilie) sau 24 (20 aprilie). Este evident cã exista multã confuzie. Pânã în secolul al IV-lea însã se vehiculau douã date care erau recunoscute de categorii mai largi: 25 decembrie în vest şi 6 ianuarie în est, 6 ianuarie care rãmâne în vest simbolul epifaniei, venirii magilor, în timp ce în est reprezintã şi boboteaza ce marcheazã încarnarea divinitãţii. Cea mai timpurie menţiune a datei de 25 decembrie provine dintr-un almanah roman de la mijlocul secolului al IV-lea, care enumerã diverse date ascoiate episcopilor sau martirilor. În aproximativ 400, Augustin pomeneşte gruparea donatistã din nordul Africii care se evidenţiazã din timpul persecuţiilor luin Diocletian, grupare care ţine sãrbãtori pe 25 decembrie, dar refuzã sãrbãtoare de pe 6 ianuarie, considerând-o o inovaţie. De ce aceste douã date?
Între iudaism şi pãgânism
O teorie avanseazã ipoteza împrumutului pãgân. Romanii îşi ţineau festivalul Saturnalia târziu în decembrie. Germanicii organizau festivaluri ale ritului feritlitãţii tot în perioada asta. In Scandinavia festivitãţile cunoscute sub denumirea de Yule încurajau practici mai puţin spirituale, pentru cã se intra în sezonul consumului. Vechiul zeu solar frigian Attis se sãrbãtorea pe 25 decembrie, la fel ca şi persanul Mithras. Ba mai mult, împãratul Aurelian stabileşte în 274 ziua lui Sol Invictus pe 25 decembrie. Crãciunul nu ar fi decât o mulare peste sãrbãtorile unor zei solari, creştinii alegând deliberat data pentru a facilita rãspândirea credintei în rândul populaţiilor pãgâne. În secolul al IV-lea creştinii importã Saturnalia în speranta cã vor importa si oamenii. Convertire izbuteşte prin promisiunea continuãrii celebrãrii cultice. Saturnalia neavând nimic creştin în ea, creştinii decid transformarea ultimei zile de festival în naşterea lui Iisus. Puţin succes au avut în redefinirea practicilor, pentru cã în schimbul respectãrii datei naşterii, se acceptã tacit perpetuarea obiceiurilor promovate de sãrbtoare încã de la începuturi. La Saturnalia, care dura de pe 17 pânã pe 25 decembrie, legea romanã statornicea cã nimeni nu putea fi pedepsit pentru vãtãmare de persoane sau proprietãţi. Festivalul începea când era ales un ”inamic al poporului” care sã reprezinte rãul. Fiecare comunitate opta pentru o victimã pe care o forţa sã se desfete excesiv şi la finele spectacolului o ucideau. Poetul şi istoricul Lucian descrie festivalul enumerând sacrificii umane, intoxicaţii, desfrâu, violuri sau consumul de biscuiţi antropomorfi…Ca urmare, cele mai timpurii celebrãri ale Crãciunului nu erau deloc expresii ale devoţiunii religioase.
Este plauzibil, doar cã teoria are mici probleme. Într-adevãr Ambrozie (339-397) îl descrie pe Iisus ca pe adevãratul soare care vine sã-i înlocuiască pe vechii zei, dar autorii crestini din primele veacuri nu fac totuşi referire la o fabricatie calendaristicã recentã şi nu cred ca data a fost aleasã de mai-marii Bisericii. Mai mult privesc coincidența ca pe un semn divin că Dumnezeu l-a ales pe Iisus in locul zeilor păgâni. În secolul al XI-lea gãsim prima sugestie cum cã sãrbãtoarea este deliberat suprapusã peste cele pãgâne. O notă pe marginea unui manuscris al comentatorului siriac Dionysius bar-Salibi spune cã în vremurile trecute celebrarea creștină a fost mutatã de pe 6 ianuarie tocami ca să coincidă cu cea a lui Sol Invictus. Deoarece primii creştini nu ştiau când s-a nãscut Iisus, pur şi simplu au asimilat festivalul solstiţiului revendicându-l drept sãrbãtoarea originilor lui Mesia. Multe dintre elementele sale atestã prezenţa unor reminiscente pãgâne, cum ar fi folosirea pomului de Crãciun, o veche practicã druidicã.
Totuşi, prima menţiune a existentei unei date pentru Crãciun (200) vine într-o perioadã în care creştinii nu împrumutau masiv tradiţii pãgâne cu un caracter atât de evident. Asta nu înseamnã cã religia creştinã s-a conturat în izolare, în niciun caz. Multe dintre componentele adoraţiei –euharistia, martirii, arta funerara- trebuie sã fi fost lesne de înţeles pentru observatorii pãgâni. Dar în primele secole minoritatea creştinã persecutatã se preocupa mai mult de distantarea faţã de sacrificiile, jocurile şi festivalurile cultelor tradiţionale. Situaţia se va schimba de la Constantin cel Mare, când se trece la adaptarea lor pe structura creştinã. Papa Grigore cel Mare, într-o scrisoare din 601 adresatã unui misionar în insulele britanice, recomandã pãstrarea templelor pãgâne şi prefacerea lor în biserici, precum şi transformarea festivalurilor antice în sãrbãtori ale martirilor creştini. Problema rezidã în faptul cã n secolul al III-lea împrumuturile acestea erau destul de rare, ori atunci începe sã se discute despre stabilirea unei date a naşterii lui Iisus. Data exista înainte de edictul de tolerantã, dar la fel de bine creştinii o puteau prelua şi mai devreme, datã fiind asemãnarea prea frapantã precum şi întreaga simbolisticã asociatã datei care are o relevanţã deosebitã în foarte multe religii. Pe de altã parte în secolul al IV-lea cãrturarii se preocupau mai tare nu de introducerea unei zile de naştere, ci de adãugarea datei de 25 decembrie celebrãrii tradiţionale de pe 6 ianuarie.
Mai existã şi o altã explicaţie, sugeratã la începutul secolului al XX-lea de cãtre Louis Duchesne, care leagã ziua sa de naştere de stabilirea zilei morţii. De altfel, in jurul anului 200 Tertullian din Cartagina ne spune cã ziua de 14 din Nisan (data morţii lui Iisus în evanghelia lui Ioan) este echivalentã zilei de 25 martie in calendarul roman solar, care va deveni Buna Vestire. Aşadar Tertullian credea cã Iisus a fost conceput şi crucificat la aceeaşi datã. Ideea apare şi într-un tratat anonim despre solstiţii şi echinocţii în Africa de Nord, secolul al IV-lea. Augustin era şi el familiarizat cu acest calcul. În tratatul sãu despre trinitate scrie despre coincidenţa zilei în care a fost zãmislit cu ziua în care a suferit, despre asociera dintre uterul matern şi mormântul din care va renaşte. În est cele douã date, ale naşterii şi morţii, sunt legate prin referirea nu la calendarul evreiesc, ci la calendarul grec local, la ziua de 14 a primei luni de primãvarã, Artemisios, care înseamnã 6 aprilie. Episcopul Epifanie de Salamis recunoaşte echivalenţa datelor concepţiei şi crucificãrii.
Conexiunea dintre aceste aspecte reflectã înţelegerea anticã şi medievalã a conceptului de salvare ca tot unitar. El este conceput pentru a salva prin moarte. În numeroase reprezentãri picturale ale Bunei Vestiri, micul Iisus este înfãţişat coborând din ceruri cu o cruce care aminteşte momentul sacrificiului. Ideea cã redempţiunea şi creaţia ar trebui sã coincidã apare si în tradiţia iudaicã pãstratã în Talmud. Rabinul Eliezer insistã cã lumea a fost creatã în Nisan, tot în Nisan s-au nãscut patriarhii, Isaac se naşte la Pesah, prin urmare strãmoşii vor fi mântuiţi tot în Nisan. Şi cum ajunge 25 decembrie Crãciun? Elementele sãrbãtorii s-au tot acumulat începând din secolul al IV-lea pânã în epoca contemporanã. Este probabil ca data sã derive mai mult din iudaism, din calculele legate de moartea lui Iisus la sãrbãtoarea Pesah-ului şi din noţiunea rabinicã a coincidenţei evenimentelor importnate, dar elementul pãgân nu este deloc de neglijat, pentru cã vizeazã acelaşi fond de idei, axat pe ciclicitate.
